Pink Dots Blog

In drum spre Targu Mures m-am oprit pentru o noapte in Brasov, unde se desfasura festivalul Watumi. Organizatorii, intr-un act ciudat de curaj sau de naivitate nu i-au invitat sa cante pe Voltaj si pe Iris ci au lasat marea parte a programului muzical in grija neobositilor prieteni de la One Day. Care au venit cu ce au gasit mai bun in Bucuresti, mai precis in seara in care am nimerit eu acolo cu Mes Quins si The Pixels.

Desi un concert parea sa fie in desfasurare (Bucharest AV, fin si elegant), nevazand nici un om in fata scenei, m-am plimbat vreo ora in jurul mini-stadionului pe care se intampla povestea, crezand ca sunt probe de sunet. Nu erau. Era chiar Concertul. Cand am vazut ca nu se schimba nimic si deja a mai intrat o trupa am coborat. Specatatori erau vreo 30, din care pe cel putin 15 ii stiam din Bucuresti. Cand s-a mai racorit au aparut si vreo 3,4 cetateni seriosi care isi faceau programul de jogging de seara ca si cum nu s-ar intampla nimic in jur.

Daca la Mes Quins lucrurile au fost cumva amuzante, oamenii probabil neintelegand foarte bine ce se intampla, la The Pixels au devenit de-a dreptul dramatice. Baietii au facut un concert bun si destul de complex, ceea ce i-a indepartat de gardul din fata scenei si pe cei 5-6 curiosi care venisera sa se distreze la festival, mai ales ca de la un moment dat se intra moca. Sa-i aduci pe The Pixels la Brasov este ca si cum i-ai duce pe Einsturzende Neubauten la festivalul nodului de cale ferata de la Adjud. “Astia sunt prea suparati” a exclamat ultima domnisoara care venise sa dea din cur si a plecat dezamagita cu gasca din fata scenei. Iar orasul care a dat tarii trupa Hi-Q si Cerbul de Aur este, nu-i asa, un oras vesel.

Am ajuns a doua zi la Targu Mures la timp pentru a vedea tot ce era de vazut la festivalul Peninsula, adica Primal Scream si Nine Inch Nails. Disconfortul pe care mi l-a creat decizia caraghioasa a organizatorilor de a-i pune pe Iris inaintea celor doua trupe mentionate mai sus a fost repede compensat de bucuria de a vedea ca, spre deosebire de concertele/festivalurile din Bucuresti aici puteai sa bei orice. Ceea ce am si facut.

Primal Scream pur si simplu au rupt, cantand chiar peste asteptarile mele, care erau foarte mari. Am fost iar nedumerit de faptul ca publicul de la noi nu are “organ” pentru genul asta de poveste. Oamenii venisera la NIN si nu ii interesa altceva. Probabil nici nu au inteles de ce Trent Reznor a spus in cadrul concertului ca Primal Scream este una dintre trupele lui favorite. Oamenii la noi nu lucreaza decat cu concepte fundamentale sau cu discoteca. Nu exista cale de mijloc. Trupe coioase si “cult” precum Primal Scream sau The Charlatans nu impresioneaza pe nimeni. Oricum intr-un fel treaba m-a bucurat, pentru ca nu ma asteptam sa il vad vreodata pe Bobby Gillespie (care a fost o perioada si drummer-ul celor de la The Jesus and Mary Chain) de la cativa metri de scena si cu un spatiu considerabil in jurul meu.

Nu va imaginati ca publicul de NIN asculta si Skinny Puppy, Front Line Assembly, Ministry, Front 242, Cabaret Voltaire, Test Dept., Throbbing Gristle sau Meat Beat Manifesto. Nu. Publicul de NIN de la noi asculta Radiohead, U2 si Depeche Mode. Asta, ca sa fiu drept, se intampla cumva si din vina lui Trent Reznor, din motive enumerate de Nicolae aici.

Tot ca sa fiu drept, trebuie sa recunosc ca si concertul NIN a fost spectaculos. Exact asa cum ma asteptam. Industrie la propriu si mai ales la figurat. Explozie de energie. Fara greseala. Reznor este foarte bun si isi merita toti banii.

In concluzie, am vazut doua concerte foarte bune. O concluzie mai trista este ca nu avem public. Asta nu se datoreaza numai superficialitatii ascultatorilor de muzica de la noi ci si unor factori obiecivi cum ar fi : lipsa unor publicatii serioase in domeniu (va puteti imagina un Wire romanesc?), lipsa unor posturi de radio care sa promoveze muzica buna, lipsa de repere muzicale interne si chiar lipsa unui mainstream sanatos.

Ultima concluzie este ca, daca in Bucuresti lucrurile par usor, foarte usor sa se miste (desi s-ar putea sa asistam la un la-loc-comanda spectaculos), in restul tarii este jale si nu avem nici un motiv sa fim optimisti.

Ma gandeam recent ca blogging-ul muzical romanesc de calitate, dupa ce a scos putin capul la lumina, a devenit apatic. In afara de recomandari (unele bune, trebuie sa recunosc, in special din zona electro) , de mici review-uri mai mult pe langa subiect si de niste mondenitati, mai nimic. Mai mult, sunt niste site-uri mari de-a dreptul toxice pe care le citesc multi copii si care au niste review-uri halucinante, scrise de oameni care nu au nici o legatura cu muzica si cu nimic altceva.

Ma mai gandeam ca lucrurile s-ar putea schimba radical numai daca vor incepe sa scrie oameni care stiu cu ce se mananca lucrurile astea, oameni care stiu sa scrie si sunt capabili de judecati proprii. Exact in momentul asta s-a gandit si Nicolae (Radio Guerrilla, HappyFish, Green Channel), despre care am mai scris, ca ar fi cazul sa dea drumul la treaba(blog).

Profitand de concertul NIN care se apropie si de evenimentul din Control (in care se pare ca, dupa multi ani,  Nic va fi iar si la pupitru intr-un club),  Nicolae a scris doua texte foarte bune pe blogul Green Channel si sper sa nu se opreasca aici:

nine inch nails la ibric cu putina inghetata de cafea
nine inch nails glasse. peste pirleaz

Highly recommended!

B’estfest 2009, Bucuresti, ziua a 2-a (sau a 3-a, depinde cum numeri, de la 0 sau de la 1 ). Cei de la The Klaxons urca pe scena si spun ceva gen ” ne pare rau, camionul nostru cu scule a avut o defectiune, nu ne-au ajuns echipamentele, nu putem sa cantam, vom baga totusi un DJ-set la Silent Disco, multumim, la revedere” . Probabil clauza de forta majora din contract sau Asigurarile se ocupa de problema mai departe (daca o fi vreo problema). Simplu.

Tinand cont ca The Klaxons nu sunt Pink Floyd ci o trupa tanara din noul val indie britanic, simpla, cu chitara, bass, clape, tobe, care canta destul de mult prin cluburi, speram la un cu totul alt scenariu, in care oamenii urca pe scena si spun: “Ne pare rau, camionul nostru cu scule nu a ajuns, dar am imprumutat chitarile de la AB4, niste tobe de la organizatori, etc. si, desi nu avem cd-urile, preseturile si hardware-ul nostru , vom incerca sa facem ceva special azi, sa cantam cu ce avem pentru ca ne place muzica, ne “stim” bine piesele si am venit aici sa cantam.” Ar fi fost ceva deosebit si chiar o lovitura de marketing, pentru ca a doua zi presa de specialitate ar fi scris: “The Klaxons a rupt Bucurestiul cu un setup minimal si scule imprumutate”.

Dar, evident, ca sa faci asta trebuie sa iti placa sa canti, sa stii sa canti si in primul rand sa ai “caracter”.

Despre cum este sa canti dupa ce ai facut focul ca sa-ti incalzesti saxofonul, despre cum este sa-ti tii concertul pentru care ai venit chiar daca a cazut curentul electric sau cand constati ca boxele din locatie sunt de fapt niste galene si lumea trebuie sa faca liniste ca sa te auda puteti citi aici intr-o discutie superba dintre Tom Waits si Beck.

Tom Waits: “People had to be quiet so you could be heard then. That’s just a basic human thing I guess, right?”

Cum la noi tot mai putina lume face diferenta dintre concert si DJ Set, probabil ca genul asta de poveste nu are nici un fel de importanta.

Vineri seara , la concurenta cu Kraftwerk, Brazda lui Novac a “livrat strazii” un concert frumos, exact, rafinat si echilibrat, cum foarte rar auzi in Romania. Spun ca a “livrat strazii”, pentru ca publicul nu a fost la concert, ci la vreo 30 de metri mai incolo, privind tamp niste baieti care invarteau bile luminoase, sau la vreo 50 de metri, inotand intr-o mare de boarfe si briz-briz-uri care de care mai urate. Ma tot intreb cum de nu se satura lumea de avalansa asta de targuri “vintage” si “hand-made”, bazate pe mimetism primar (adica se copiaza unele pe altele) si lipsite de orice fel de poveste si originalitate.

si

Am asteptat concertul Kraftwerk cu emotie, pentru ca facea parte din acea categorie de lucruri magice pe care nu te mai gandesti ca apuci sa le vezi. Totusi nu ma duc. Nu sunt atat de anacronic incat sa nu inteleg conceptul de laptop-artist (unii chiar geniali, cum ar fi de exemplu Sam Britton de la Icarus, pe care il puteti vedea/auzi aici alaturi de Ted Milton).

Dar sa vad o trupa care a inventat muzica si instrumente cantand de pe laptopuri este prea mult. Nu va fi Kraftwerk ci “The Spirit Of Kraftwerk”.

Diferenta este de la

pana la

Muzica vs spectacool.

47 de cetateni au ales sa plateasca 20 RON intr-o seara de vineri pentru a vedea una dintre cele mai interesante trupe indie ale ultimilor ani, Rainbow Arabia.

Dupa ce in urma cu nu multe ore a facut lumea sa urle la Control, cea mai trista imagine pe care am vazut-o in ultimii ani a fost Ted Milton, the Ted Milton, pe scara unui vagon de clasa a 2-a, in rapidul de Istanbul, inghesuit de melteni cu sarsanale, strangandu-si cu o oarecare neliniste saxofonul in brate. O imagine ca asta te face sa-ti pui din nou, desi stii bine ca nu e cazul, intrebari legate de industria muzicala si de conditia umana.

They never built a train to fit the genius.

Rar am vazut o trupa care sa creasca atat de mult de la un concert la altul.  The Pixels a aratat joi la Control  ca o trupa matura, preocupata de muzica si nu de PR. Viteza pe care au luat-o cred ca va fi foarte greu de depasit in Romania mult timp de acum inainte, pentru ca, fata de alte trupe care canta bine, ca Bumbapa sau Brum Conspiracy de exemplu , la The Pixels se simte un layer in plus, se simte povestea din spate, echilibrul perfect dintre high (Gigi Catrina) si low (Catalin Rulea) si nu in ultimul rand, munca.  Poate ca ma inmoi eu cu varsta, dar cateva piese au reusit sa ma emotioneze, ceea ce,  credeti-ma, nu este foarte usor.

Daca i-ati ratat joi la Control, nu faceti aceeasi greseala si azi, cand The Pixels canta la Laptarie, de la ora 22.  Dupa care, evident, toata lumea la Control

Alt review si niste inregistrari din concert gasiti  la neobositii prieteni de la Oneday

Citesc pe site-ul UK Subs:

“The current line-up’s are:

USA / Europe / Canada : - Charlie Harper - vocals, Nicky Garratt - guitar, Alvin Gibbs - bass, Jamie Oliver - drums.

UK: - Charlie Harper - vocals, Alan Campbell - guitar / Jet - (stand in) guitarist, Brian Barnes - bass, Jamie Oliver - drums”

Se pare ca si punk-ul a ajuns un fel de Champions League, folosesti o echipa acasa, alta in deplasare..

La concertul Prinzhorn Dance School de vineri 21 noiembrie, de la clubul Control, de partea de visuals va raspunde duo-ul berlinez Steffi&Steffi.

“Steffi&Steffi is a Berlin based duo, which has been active in the realms of illustration, animation, film and video performances since 2002.

Their live-video performances are idiosyncratic mixtures of self-recorded video material and stop motion animations.

Somewhat bizarre pictures of their own bodies are portrayed and used in order to depict emotions and circumstances in an incisive and penetrating way. Everyday actions, motions, and processes, which are shown in the videos, receive a peculiar new meaning through repetitive looping.

A substantial part of the performance is found within its open dramaturgy, which follows the musical impulses and the audience.

Steffi&Steffi are associated with the French visual music label Dalbin.

Not only have they performed in numerous clubs and at various festivals throughout Germany, France, Canada, Sweden and Romania, their video installations have been shown in group exhibitions and screenings in New York City, Bucharest and Erfurt.”

http://www.steffisteffi.de/video/reel.htm

Din categoria lucrurilor la care nu te gandesti ca s-ar putea intampla vreodata, va invit sa ascultati aici un cover live al lui Bruce Springsteen dupa Suicide (”Dream, Baby, Dream”) dedicat lui Alan Vega (aflat in audienta).