Pink Dots Blog

Imediat dupa Revolutie m-am trezit vrand, nevrand (mai mult vrand, trebuie sa recunosc), facand parte dintr-un fel de lume mondena underground.

Grupurile abia incepeau sa se cristalizeze. Totul era foarte simplu; la inceput erau depecherii si rockerii. Foarte repede au aparut si hipiotii si rapperii, iar putin mai tarziu punkerii.

Toti ne luptam in primul rand cu cocalarii (nu mai tin minte cand s-a incetatenit termenul asta, stiu ca pe vremea aia le spuneam si ghertoi sau magraoni) si chiar cu lumea asa-zisa “normala” - cei care ii aplaudau in ‘90 pe mineri de pe margine cand te tundeau cu tarnacopul. Daca aveai plete si cercei iti luai destul de des cate un “la munca, bulangiule!” prin statiile de metrou.

Cum David Gahan in perioada aia avea plete, a fost urmat de multi depecheri asa ca la un moment dat nu mai era foarte clar care era rocker si care depecher. Tricouri cu trupe nu se gaseau pe atunci, asa ca cele doua categorii aratau cam la fel, blugi, tricou negru si geaca de blugi. De multe ori fetele, care pe atunci alegeau si in functie de genul asta de poveste, te intrebau din start daca esti rocker sau depecher. In functie de raspunsul corect treceai mai departe.

Am uitat de cel mai haios grup, broserii, care erau vreo 10, dar care, culmea, au reusit sa lanseze un stil de tunsoare de succes si in zilele noastre prin frizeriile de cartier.

Dupa ce a aparut “Smells like teen spirit”,  din depecheri si rockeri (de tip clasic, fani Maiden si AC/DC) s-a rupt un grup destul de mare care a trecut la grunge si apoi la “rock alternativ” in general. Altii au ajuns la rock-ul alternativ pe traseul Depeche Mode>The Cure> U2.

Pe la mijlocul anilor ‘90, cand in Club A lucrurile au inceput sa se strice si fenomenul techno deabia incepea sa adune adepti, treptat treptat am iesit din viata de noapte si nu am mai fost atent la modul de impartire a gastilor.

Revenit in ultima vreme datorita minunatului club in mijlocul evenimentelor, nu incetez o clipa sa fiu uimit de felul in care au evoluat lucrurile. Noii dusmani de clasa sunt foarte multi iar unii sunt foarte greu (pentru mine) de identificat.

Spre mirarea mea acum aflu ca trebuie sa ma feresc de: urbani (wtf, nu suntem in Bucuresti?), hipsteri, pokemoni(???), corporatisti, emos(care pentru unii cuprind toti pustii indie, cu breton si blugi stramti). Astia imi vin acum in cap, dar mai sunt si altii, la fel de periculosi.

Ba mai mult, sunt si niste personaje pe nume Vlad Nanca si Stefan Cosma care au cumva statut de grup si care ar trebui (citez din memorie) “calcate pe cap” sau “omorate cu pietre”. Cum am ajuns de vreo 2 ori intamplator pe langa cei doi si mi s-au parut mai degraba simpatici, normal ca am intrebat de ce. Singurul motiv pe care l-am primit a fost ca sunt “prosti”. Am ramas cu convingerea ca trebuie sa fie ceva mai mult la mijloc.

La fel se intampla si cand intreb despre hipsteri, urbani sau corporatisti. Primesc raspunsuri evazive, neclare si neconvingatoare. Nu mi-e clar cu ce-au gresit, cum pot sa-i deosebesc si daca nu cumva fac parte si eu fara sa stiu  dintr-un grup sau altul. Exista limita de varsta? Pot si eu sa fiu pokemon? Nu de alta, dar suna foarte haios…

In drum spre Targu Mures m-am oprit pentru o noapte in Brasov, unde se desfasura festivalul Watumi. Organizatorii, intr-un act ciudat de curaj sau de naivitate nu i-au invitat sa cante pe Voltaj si pe Iris ci au lasat marea parte a programului muzical in grija neobositilor prieteni de la One Day. Care au venit cu ce au gasit mai bun in Bucuresti, mai precis in seara in care am nimerit eu acolo cu Mes Quins si The Pixels.

Desi un concert parea sa fie in desfasurare (Bucharest AV, fin si elegant), nevazand nici un om in fata scenei, m-am plimbat vreo ora in jurul mini-stadionului pe care se intampla povestea, crezand ca sunt probe de sunet. Nu erau. Era chiar Concertul. Cand am vazut ca nu se schimba nimic si deja a mai intrat o trupa am coborat. Specatatori erau vreo 30, din care pe cel putin 15 ii stiam din Bucuresti. Cand s-a mai racorit au aparut si vreo 3,4 cetateni seriosi care isi faceau programul de jogging de seara ca si cum nu s-ar intampla nimic in jur.

Daca la Mes Quins lucrurile au fost cumva amuzante, oamenii probabil neintelegand foarte bine ce se intampla, la The Pixels au devenit de-a dreptul dramatice. Baietii au facut un concert bun si destul de complex, ceea ce i-a indepartat de gardul din fata scenei si pe cei 5-6 curiosi care venisera sa se distreze la festival, mai ales ca de la un moment dat se intra moca. Sa-i aduci pe The Pixels la Brasov este ca si cum i-ai duce pe Einsturzende Neubauten la festivalul nodului de cale ferata de la Adjud. “Astia sunt prea suparati” a exclamat ultima domnisoara care venise sa dea din cur si a plecat dezamagita cu gasca din fata scenei. Iar orasul care a dat tarii trupa Hi-Q si Cerbul de Aur este, nu-i asa, un oras vesel.

Am ajuns a doua zi la Targu Mures la timp pentru a vedea tot ce era de vazut la festivalul Peninsula, adica Primal Scream si Nine Inch Nails. Disconfortul pe care mi l-a creat decizia caraghioasa a organizatorilor de a-i pune pe Iris inaintea celor doua trupe mentionate mai sus a fost repede compensat de bucuria de a vedea ca, spre deosebire de concertele/festivalurile din Bucuresti aici puteai sa bei orice. Ceea ce am si facut.

Primal Scream pur si simplu au rupt, cantand chiar peste asteptarile mele, care erau foarte mari. Am fost iar nedumerit de faptul ca publicul de la noi nu are “organ” pentru genul asta de poveste. Oamenii venisera la NIN si nu ii interesa altceva. Probabil nici nu au inteles de ce Trent Reznor a spus in cadrul concertului ca Primal Scream este una dintre trupele lui favorite. Oamenii la noi nu lucreaza decat cu concepte fundamentale sau cu discoteca. Nu exista cale de mijloc. Trupe coioase si “cult” precum Primal Scream sau The Charlatans nu impresioneaza pe nimeni. Oricum intr-un fel treaba m-a bucurat, pentru ca nu ma asteptam sa il vad vreodata pe Bobby Gillespie (care a fost o perioada si drummer-ul celor de la The Jesus and Mary Chain) de la cativa metri de scena si cu un spatiu considerabil in jurul meu.

Nu va imaginati ca publicul de NIN asculta si Skinny Puppy, Front Line Assembly, Ministry, Front 242, Cabaret Voltaire, Test Dept., Throbbing Gristle sau Meat Beat Manifesto. Nu. Publicul de NIN de la noi asculta Radiohead, U2 si Depeche Mode. Asta, ca sa fiu drept, se intampla cumva si din vina lui Trent Reznor, din motive enumerate de Nicolae aici.

Tot ca sa fiu drept, trebuie sa recunosc ca si concertul NIN a fost spectaculos. Exact asa cum ma asteptam. Industrie la propriu si mai ales la figurat. Explozie de energie. Fara greseala. Reznor este foarte bun si isi merita toti banii.

In concluzie, am vazut doua concerte foarte bune. O concluzie mai trista este ca nu avem public. Asta nu se datoreaza numai superficialitatii ascultatorilor de muzica de la noi ci si unor factori obiecivi cum ar fi : lipsa unor publicatii serioase in domeniu (va puteti imagina un Wire romanesc?), lipsa unor posturi de radio care sa promoveze muzica buna, lipsa de repere muzicale interne si chiar lipsa unui mainstream sanatos.

Ultima concluzie este ca, daca in Bucuresti lucrurile par usor, foarte usor sa se miste (desi s-ar putea sa asistam la un la-loc-comanda spectaculos), in restul tarii este jale si nu avem nici un motiv sa fim optimisti.