Pink Dots Blog

Imediat dupa Revolutie m-am trezit vrand, nevrand (mai mult vrand, trebuie sa recunosc), facand parte dintr-un fel de lume mondena underground.

Grupurile abia incepeau sa se cristalizeze. Totul era foarte simplu; la inceput erau depecherii si rockerii. Foarte repede au aparut si hipiotii si rapperii, iar putin mai tarziu punkerii.

Toti ne luptam in primul rand cu cocalarii (nu mai tin minte cand s-a incetatenit termenul asta, stiu ca pe vremea aia le spuneam si ghertoi sau magraoni) si chiar cu lumea asa-zisa “normala” - cei care ii aplaudau in ‘90 pe mineri de pe margine cand te tundeau cu tarnacopul. Daca aveai plete si cercei iti luai destul de des cate un “la munca, bulangiule!” prin statiile de metrou.

Cum David Gahan in perioada aia avea plete, a fost urmat de multi depecheri asa ca la un moment dat nu mai era foarte clar care era rocker si care depecher. Tricouri cu trupe nu se gaseau pe atunci, asa ca cele doua categorii aratau cam la fel, blugi, tricou negru si geaca de blugi. De multe ori fetele, care pe atunci alegeau si in functie de genul asta de poveste, te intrebau din start daca esti rocker sau depecher. In functie de raspunsul corect treceai mai departe.

Am uitat de cel mai haios grup, broserii, care erau vreo 10, dar care, culmea, au reusit sa lanseze un stil de tunsoare de succes si in zilele noastre prin frizeriile de cartier.

Dupa ce a aparut “Smells like teen spirit”,  din depecheri si rockeri (de tip clasic, fani Maiden si AC/DC) s-a rupt un grup destul de mare care a trecut la grunge si apoi la “rock alternativ” in general. Altii au ajuns la rock-ul alternativ pe traseul Depeche Mode>The Cure> U2.

Pe la mijlocul anilor ‘90, cand in Club A lucrurile au inceput sa se strice si fenomenul techno deabia incepea sa adune adepti, treptat treptat am iesit din viata de noapte si nu am mai fost atent la modul de impartire a gastilor.

Revenit in ultima vreme datorita minunatului club in mijlocul evenimentelor, nu incetez o clipa sa fiu uimit de felul in care au evoluat lucrurile. Noii dusmani de clasa sunt foarte multi iar unii sunt foarte greu (pentru mine) de identificat.

Spre mirarea mea acum aflu ca trebuie sa ma feresc de: urbani (wtf, nu suntem in Bucuresti?), hipsteri, pokemoni(???), corporatisti, emos(care pentru unii cuprind toti pustii indie, cu breton si blugi stramti). Astia imi vin acum in cap, dar mai sunt si altii, la fel de periculosi.

Ba mai mult, sunt si niste personaje pe nume Vlad Nanca si Stefan Cosma care au cumva statut de grup si care ar trebui (citez din memorie) “calcate pe cap” sau “omorate cu pietre”. Cum am ajuns de vreo 2 ori intamplator pe langa cei doi si mi s-au parut mai degraba simpatici, normal ca am intrebat de ce. Singurul motiv pe care l-am primit a fost ca sunt “prosti”. Am ramas cu convingerea ca trebuie sa fie ceva mai mult la mijloc.

La fel se intampla si cand intreb despre hipsteri, urbani sau corporatisti. Primesc raspunsuri evazive, neclare si neconvingatoare. Nu mi-e clar cu ce-au gresit, cum pot sa-i deosebesc si daca nu cumva fac parte si eu fara sa stiu  dintr-un grup sau altul. Exista limita de varsta? Pot si eu sa fiu pokemon? Nu de alta, dar suna foarte haios…

In drum spre Targu Mures m-am oprit pentru o noapte in Brasov, unde se desfasura festivalul Watumi. Organizatorii, intr-un act ciudat de curaj sau de naivitate nu i-au invitat sa cante pe Voltaj si pe Iris ci au lasat marea parte a programului muzical in grija neobositilor prieteni de la One Day. Care au venit cu ce au gasit mai bun in Bucuresti, mai precis in seara in care am nimerit eu acolo cu Mes Quins si The Pixels.

Desi un concert parea sa fie in desfasurare (Bucharest AV, fin si elegant), nevazand nici un om in fata scenei, m-am plimbat vreo ora in jurul mini-stadionului pe care se intampla povestea, crezand ca sunt probe de sunet. Nu erau. Era chiar Concertul. Cand am vazut ca nu se schimba nimic si deja a mai intrat o trupa am coborat. Specatatori erau vreo 30, din care pe cel putin 15 ii stiam din Bucuresti. Cand s-a mai racorit au aparut si vreo 3,4 cetateni seriosi care isi faceau programul de jogging de seara ca si cum nu s-ar intampla nimic in jur.

Daca la Mes Quins lucrurile au fost cumva amuzante, oamenii probabil neintelegand foarte bine ce se intampla, la The Pixels au devenit de-a dreptul dramatice. Baietii au facut un concert bun si destul de complex, ceea ce i-a indepartat de gardul din fata scenei si pe cei 5-6 curiosi care venisera sa se distreze la festival, mai ales ca de la un moment dat se intra moca. Sa-i aduci pe The Pixels la Brasov este ca si cum i-ai duce pe Einsturzende Neubauten la festivalul nodului de cale ferata de la Adjud. “Astia sunt prea suparati” a exclamat ultima domnisoara care venise sa dea din cur si a plecat dezamagita cu gasca din fata scenei. Iar orasul care a dat tarii trupa Hi-Q si Cerbul de Aur este, nu-i asa, un oras vesel.

Am ajuns a doua zi la Targu Mures la timp pentru a vedea tot ce era de vazut la festivalul Peninsula, adica Primal Scream si Nine Inch Nails. Disconfortul pe care mi l-a creat decizia caraghioasa a organizatorilor de a-i pune pe Iris inaintea celor doua trupe mentionate mai sus a fost repede compensat de bucuria de a vedea ca, spre deosebire de concertele/festivalurile din Bucuresti aici puteai sa bei orice. Ceea ce am si facut.

Primal Scream pur si simplu au rupt, cantand chiar peste asteptarile mele, care erau foarte mari. Am fost iar nedumerit de faptul ca publicul de la noi nu are “organ” pentru genul asta de poveste. Oamenii venisera la NIN si nu ii interesa altceva. Probabil nici nu au inteles de ce Trent Reznor a spus in cadrul concertului ca Primal Scream este una dintre trupele lui favorite. Oamenii la noi nu lucreaza decat cu concepte fundamentale sau cu discoteca. Nu exista cale de mijloc. Trupe coioase si “cult” precum Primal Scream sau The Charlatans nu impresioneaza pe nimeni. Oricum intr-un fel treaba m-a bucurat, pentru ca nu ma asteptam sa il vad vreodata pe Bobby Gillespie (care a fost o perioada si drummer-ul celor de la The Jesus and Mary Chain) de la cativa metri de scena si cu un spatiu considerabil in jurul meu.

Nu va imaginati ca publicul de NIN asculta si Skinny Puppy, Front Line Assembly, Ministry, Front 242, Cabaret Voltaire, Test Dept., Throbbing Gristle sau Meat Beat Manifesto. Nu. Publicul de NIN de la noi asculta Radiohead, U2 si Depeche Mode. Asta, ca sa fiu drept, se intampla cumva si din vina lui Trent Reznor, din motive enumerate de Nicolae aici.

Tot ca sa fiu drept, trebuie sa recunosc ca si concertul NIN a fost spectaculos. Exact asa cum ma asteptam. Industrie la propriu si mai ales la figurat. Explozie de energie. Fara greseala. Reznor este foarte bun si isi merita toti banii.

In concluzie, am vazut doua concerte foarte bune. O concluzie mai trista este ca nu avem public. Asta nu se datoreaza numai superficialitatii ascultatorilor de muzica de la noi ci si unor factori obiecivi cum ar fi : lipsa unor publicatii serioase in domeniu (va puteti imagina un Wire romanesc?), lipsa unor posturi de radio care sa promoveze muzica buna, lipsa de repere muzicale interne si chiar lipsa unui mainstream sanatos.

Ultima concluzie este ca, daca in Bucuresti lucrurile par usor, foarte usor sa se miste (desi s-ar putea sa asistam la un la-loc-comanda spectaculos), in restul tarii este jale si nu avem nici un motiv sa fim optimisti.

In ultima vreme deschid televizorul foarte rar, iar cand il deschid in nici un caz nu ma uit la emisiuni politice. Aseara brusc mi-a venit cheful sa vad care sunt subiectele la moda asa ca am incercat cele doua canale de stiri, Antena 3 si Realitatea.

Pe ambele canale erau discutate scandaluri politice, astfel:

Antena 3: Consulul Romaniei la Chisinau a fost filmat cu o camera ascunsa in timp ce si-o tragea cu o domnisoara. Domnisoara nu era prostituata, ci o angajata a Consulatului din cate se pare. Povestea amoroasa nu s-a intamplat intr-un birou, ci intr-un spatiu privat.

Invitatii din studio erau foarte deranjati de faptul ca acest “scandal sexual” apare exact intr-o perioada in care relatiile noastre cu Moldova sunt si asa proaste.

Am asteptat cel putin 15 minute si nu am inteles care este scandalul, care este problema. Eventuala sotie inselata a Consulului nu a aparut in discutie. Erau doi oameni care faceau sex liber-consimtit intr-un spatiu privat. Care este scandalul? Oficialii romani nu au voie sa faca sex in strainatate? Sau n-au voie cu moldovence? Trebuie sa le astepte in Romania?

Singur lucru intr-adevar scandalos l-a facut cel care a filmat intamplarea si a pus-o pe net.

Consulul si-a dat demisia. De ce? N-am inteles nimic.

Schimb pe Realitatea. Alt scandal. Un ministru al actualului guvern nu si-a trecut o casa la tara de 60 de mp. (chiar modesta, am vazut-o in imagini) in declaratia de avere. Casa aparea in declaratia de avere de acum doi ani dar acum nu mai apare. Ministrul respectiv, aflat in studio, spunea ca acea casa care aparea in vechea declaratie de avere a fost demolata si alta construita in locul ei.

Care era scandalul in viziunea moderatorilor si ziaristilor din studio? Ca ministrul nu si-ar fi declarat casa ca sa nu platesca impozit pe ea.

Poftim? O casa de 4 camere si 60 de mp. la tara? Cat e impozitul, 100 de RON pe an? Scandalos, cand prin ministere dispar milioane…

Am inchis televizorul. Nu-l mai deschid o perioada.

Ma gandeam recent ca blogging-ul muzical romanesc de calitate, dupa ce a scos putin capul la lumina, a devenit apatic. In afara de recomandari (unele bune, trebuie sa recunosc, in special din zona electro) , de mici review-uri mai mult pe langa subiect si de niste mondenitati, mai nimic. Mai mult, sunt niste site-uri mari de-a dreptul toxice pe care le citesc multi copii si care au niste review-uri halucinante, scrise de oameni care nu au nici o legatura cu muzica si cu nimic altceva.

Ma mai gandeam ca lucrurile s-ar putea schimba radical numai daca vor incepe sa scrie oameni care stiu cu ce se mananca lucrurile astea, oameni care stiu sa scrie si sunt capabili de judecati proprii. Exact in momentul asta s-a gandit si Nicolae (Radio Guerrilla, HappyFish, Green Channel), despre care am mai scris, ca ar fi cazul sa dea drumul la treaba(blog).

Profitand de concertul NIN care se apropie si de evenimentul din Control (in care se pare ca, dupa multi ani,  Nic va fi iar si la pupitru intr-un club),  Nicolae a scris doua texte foarte bune pe blogul Green Channel si sper sa nu se opreasca aici:

nine inch nails la ibric cu putina inghetata de cafea
nine inch nails glasse. peste pirleaz

Highly recommended!

B’estfest 2009, Bucuresti, ziua a 2-a (sau a 3-a, depinde cum numeri, de la 0 sau de la 1 ). Cei de la The Klaxons urca pe scena si spun ceva gen ” ne pare rau, camionul nostru cu scule a avut o defectiune, nu ne-au ajuns echipamentele, nu putem sa cantam, vom baga totusi un DJ-set la Silent Disco, multumim, la revedere” . Probabil clauza de forta majora din contract sau Asigurarile se ocupa de problema mai departe (daca o fi vreo problema). Simplu.

Tinand cont ca The Klaxons nu sunt Pink Floyd ci o trupa tanara din noul val indie britanic, simpla, cu chitara, bass, clape, tobe, care canta destul de mult prin cluburi, speram la un cu totul alt scenariu, in care oamenii urca pe scena si spun: “Ne pare rau, camionul nostru cu scule nu a ajuns, dar am imprumutat chitarile de la AB4, niste tobe de la organizatori, etc. si, desi nu avem cd-urile, preseturile si hardware-ul nostru , vom incerca sa facem ceva special azi, sa cantam cu ce avem pentru ca ne place muzica, ne “stim” bine piesele si am venit aici sa cantam.” Ar fi fost ceva deosebit si chiar o lovitura de marketing, pentru ca a doua zi presa de specialitate ar fi scris: “The Klaxons a rupt Bucurestiul cu un setup minimal si scule imprumutate”.

Dar, evident, ca sa faci asta trebuie sa iti placa sa canti, sa stii sa canti si in primul rand sa ai “caracter”.

Despre cum este sa canti dupa ce ai facut focul ca sa-ti incalzesti saxofonul, despre cum este sa-ti tii concertul pentru care ai venit chiar daca a cazut curentul electric sau cand constati ca boxele din locatie sunt de fapt niste galene si lumea trebuie sa faca liniste ca sa te auda puteti citi aici intr-o discutie superba dintre Tom Waits si Beck.

Tom Waits: “People had to be quiet so you could be heard then. That’s just a basic human thing I guess, right?”

Cum la noi tot mai putina lume face diferenta dintre concert si DJ Set, probabil ca genul asta de poveste nu are nici un fel de importanta.

Vineri seara , la concurenta cu Kraftwerk, Brazda lui Novac a “livrat strazii” un concert frumos, exact, rafinat si echilibrat, cum foarte rar auzi in Romania. Spun ca a “livrat strazii”, pentru ca publicul nu a fost la concert, ci la vreo 30 de metri mai incolo, privind tamp niste baieti care invarteau bile luminoase, sau la vreo 50 de metri, inotand intr-o mare de boarfe si briz-briz-uri care de care mai urate. Ma tot intreb cum de nu se satura lumea de avalansa asta de targuri “vintage” si “hand-made”, bazate pe mimetism primar (adica se copiaza unele pe altele) si lipsite de orice fel de poveste si originalitate.

si

Am asteptat concertul Kraftwerk cu emotie, pentru ca facea parte din acea categorie de lucruri magice pe care nu te mai gandesti ca apuci sa le vezi. Totusi nu ma duc. Nu sunt atat de anacronic incat sa nu inteleg conceptul de laptop-artist (unii chiar geniali, cum ar fi de exemplu Sam Britton de la Icarus, pe care il puteti vedea/auzi aici alaturi de Ted Milton).

Dar sa vad o trupa care a inventat muzica si instrumente cantand de pe laptopuri este prea mult. Nu va fi Kraftwerk ci “The Spirit Of Kraftwerk”.

Diferenta este de la

pana la

Muzica vs spectacool.

Nu stiu cum o fi la concertele mari, de pe stadioane/sali de mii de locuri, dar cu siguranta la concertele mici din cluburi organizatorii pierd bani. Aproape de fiecare data. Sunt unul dintre acesti organizatori de concerte si am prieteni care organizeaza la randul lor concerte, asa ca stiu despre ce vorbesc.

Acesti organizatori de concerte interesante sunt niste pasionati de muzica. Exact ca voi. Cum cunostintele muzicale ale potentialilor sponsori se opresc, in cazul fericit, undeva pe la U2, de obicei aceste concerte nu au sponsori. Ca sa aduci o trupa in Romania platesti un fee+transport (de obicei avion)+ cazare+ protocol (masa+bautura)+ transport intern (aeroport->hotel, hotel->club, etc.). La un concert reusit de club underground, daca faci o promovare foarte serioasa (care mai costa si ea ceva) si trupa suna cumva “prietenos” sau are unul-doua mici hituri, iti vin intre 200 si 300 de oameni. Daca pui biletul peste 6-7 euro, lumea incepe sa te faca nesimtit pe forumuri. Din momentul asta puteti sa faceti si voi niste calcule.

Adusul trupelor in Romania are si o componenta de “sharing”.
Demonstratie: “Cu 500 de euro pot sa ma duc oriunde in Europa o zi sa vad orice trupa vreau. De ce sa risc 2000 de euro ca sa aduc trupa respectiva aici, in conditiile in care sansele de a nu pierde bani sunt minime? “.

O mare parte a povestii asadar se face pe principii gen “hai sa ne bucuram impreuna”, gen “eu imi permit sa cheltui 500 de euro sa vad trupele astea in strainatate, dar tu poate nu iti permiti si stiu ca esti fan si atunci iti dau eu posibilitatea asta, ieftin, cu cativa euro” sau gen “daca promoterii profesionisti nu au fost in stare in 20 de ani sa aduca trupe ca Blurt sau Legendary Pink Dots in Romania, lasa ca le aduc eu”.

In concluzie, organizam genul asta de evenimente si pentru voi. Pentru asta ne riscam banii personali, pe care cateodata constatam cu surpindere ca ii pierdem pentru ca s-a incalzit afara sau ca nu-stiu-unde este nu-stiu-ce DJ. In schimb asteptam sustinere. Cea mai simpla si eficienta metoda de sustinere este sa platiti biletul de intrare. Chiar daca suntem prieteni. La cel putin doua evenimente, daca toti cei de pe guestlist ar fi platit, nu as fi iesit in pierdere. Pe deasupra, logic, daca mai pierdem de doua, trei ori, o vom lasa balta. Cumparand bilete, nu ne spijiniti doar pe noi, sprijiniti “miscarea”, care si asa este inca debila si in faza incipienta.

Daca nu va permiteti sa platiti cativa euro pe un bilet, puteti sa ajutati si altfel, incercand sa ne gasiti sponsori, scriind pe site-urile/blogurile voastre despre eveniment, apeland la prietenii vostri din media pentru promovarea evenimentului, impartind afise si flyere, cumva, oricum. Este trist si umilitor sa vezi ca bagi bani, eforturi, nervi, sanatate si ca jumatate din audienta a intrat pe guestlist.

Dupa evenimentele de saptamana trecuta la care am pierdut iar o gramada de bani, trebuie sa multumesc celor care, desi intotdeauna ajuta si sunt aproape si merita cu prisosinta un loc pe guestlist, au ales sa-si plateasca biletele. Stiu ei cine sunt.

47 de cetateni au ales sa plateasca 20 RON intr-o seara de vineri pentru a vedea una dintre cele mai interesante trupe indie ale ultimilor ani, Rainbow Arabia.

In trei zile, Edward Ka-spel nu a  spus nici o vorba de duh. Nu a incercat sa fie interesant, destept, sa dea lectii, sa pozeze sau sa provoace. Cele 3 obiective turistice ale Bucurestiului l-au plictisit de moarte. Bucurestiul i-a placut foarte mult, cel putin zona centrala prin care a umblat. Statea mereu cumva impietrit in scaun, cu privirea in gol,   reactionand totusi  prompt si politicos de cate ori cineva il intreba ceva. Era ca si cum ar fi in permanenta in doua locuri, ceea ce probabil ca se si intampla. Daca la inceput ti se parea ca ai in fata un batran hippie obosit, dupa un timp, pe nesimtite,  erai luat ostatic  de un fel de forta  puternica si trista care parea se determine si sa regleze toate procesele din jur.  Desi nu am vazut niciodata un grup cu personalitati atat de diferite, spiritul lui Ka-spel in aer regiza in fiecare moment  o piesa perfecta, din care nu lipseau  Geniul, Inteleptul, Introvertitul si Idiotul ( in sens dostoievskian). Trei zile am jucat si eu.

Dupa ce in urma cu nu multe ore a facut lumea sa urle la Control, cea mai trista imagine pe care am vazut-o in ultimii ani a fost Ted Milton, the Ted Milton, pe scara unui vagon de clasa a 2-a, in rapidul de Istanbul, inghesuit de melteni cu sarsanale, strangandu-si cu o oarecare neliniste saxofonul in brate. O imagine ca asta te face sa-ti pui din nou, desi stii bine ca nu e cazul, intrebari legate de industria muzicala si de conditia umana.

They never built a train to fit the genius.